Despre Daniel Les

„E nevoie de un sat ca sa cresti un copil”. Eu am crescut in vremea binecuvantata in care satul era viu. Bunicii, vecinii, neamurile erau aproape si noi copiii ne jucam in batatura si pe ulita si cand ne era foame primeam de la bunicii unuia dintre noi cate o felie de paine de casa cu untura si cu sare, o rosie din gradina in mana si porneam din nou la joaca. Aveam si noi muncile noastre, dar nu ni se pareau grele. Cum sa-ti fie greu sa mergi cu bivolii la pascut, sa stai cu ei cateva ore, sa-I aduci inapoi acasa cu burtile umflate si sa primesti laude de la tatuca. Stia cum sa puna problema tatuca: stia sa fie intelept, dar era si constient de varsta mea. Odata l-am suparat foarte tare. Mi-am facut „plumbi” (adica gloante de hartie in forma de con) dintr-un caiet de clasa I pe care el mi-l pastrase sa-l am pe cand voi fi mare. Atunci m-a certat, dar eu nu mai tin minte. Stiu sigur ca m-a certat pentru ca am citit pe un alt caiet din clasa I pe care el il ascunsese si a scapat din razboiul pustilor din teava de berman (conducte de plastic prin care suflam plumbii de hartie). Asa ca am caiete in care pe pagina din dreapta sunt liniutele mele stangace si primele litere, iar pe verso vorbele tatucai. Avea un scris frumos, de invatator, dar cel mai interesant este ca el mi se adresa atunci ca eu sa-l pot intelege acum. A avut si dragoste si idea inspirata de a ajunge la mine peste decenii.

Am avut parte de tot ce specialistii numesc acum terapie: miscare in aer curat, am crescut si ingrijit animalele, hrana sanatoasa si cu masura, siguranta familiei largite si a comunitatii. In satul nostru daca se intampla sa-i moara cuiva vaca sau sa-I arda, Doamne fereste, casa, fiecare punea bani si-l ajutau sa-si repare paguba. Se facea si o claca si ajungea omul din nou in rand cu lumea. Nimeni nu ramanea in necazul care a dat peste el. Asa era mai peste tot in sate. Acum, in orase, de multe ori nici nu stii numele vecinului, traiesti langa el si nu stii ce necazuri are, neamurile le vezi numai cand mai este o nunta sau o inmormantare. trist ca ne-am instrainat si ne-am izolat. Si pentru ce? De dragul copiilor zicem, sa aiba ei ce n-am avut noi – de acord, dar nu cu pretul a ceea ce noi am avut. Este o povestioara in care un copil isi aduna banutii zilnici (noi nu aveam banuti, dar nici nu ne lipseau) cu scopul de a cumpara de la tatal sau o ora din timpul lui. Asta e consecinta mottoului: Timpul inseamna bani. Nu, timpul nu inseamna bani. La sfarsit tatuca nu a dus cu el nici un ban, ci numai sufletul lui frumos. Timpul este pentru a obtine sufletul frumos.

Nu stiam ce voi fi cand voi fi mare, asa ca o vreme am crezut ca voi fi cojocar ca tatuca, apoi pictor ca tata, apoi ceramist, iar mai apoi am ajuns sa imi doresc sa recuperez lumea copilariei mele. M-am casatorit la 24 de ani in acelasi an a venit si primul copil. Ce responsabilitate! Responsabilitatea e buna pentru un barbat, dar nici sa te apese prea tare nu e bine. Am muncit mult, poate prea mult , si am reusit sa cumparam o casuca in care doream sa facem atelierul de ceramica. Pana la urma ne-a fost mila de casa sa o folosim ca atelier si am construit langa casa atelierul in care lucrez si acum.

Lucram luni si luni intregi si apoi mergeam la expozitii si targuri in tara si in toata Europa. Imi amintesc ca fiind la Bucuresti odata, oamenii erau asa de incantati de lucrarile mele din ceramica si eu le povesteam ca sunt personaje din satul in care am crescut si ajungeam sa le povestesc cum e pe la noi, incat mai multi spuneau: „Pare asa o lume de vis acolo in Maramures. Mi-ar placea sa vin acolo in vacanta. Cred ca mi-ar placea si sa modelez lutul. Intotdeauna am stiut ca sunt si eu creativ si nu am incercat niciodata nimic artistic, dar tare as vrea”. Cred ca atunci a incoltit visul de a gazdui oameni care ar vrea sa iasa , fie si pentru cateva zile , din oras si sa se reconecteze cu natura si sa intre intr-un alt spatiu in care timpul este pentru suflet.

Ar trebui ca pe fiecare perete al casei sa scriem cate un nume in cinstea celor care au apreciat lucrarile mele cand inca nu eram cunoscut si cu banii lor am reusit sa facem Casa Olarului. Dupa ce am terminat cu amenajarile sotia mea se ocupa cu bucurie de casa noastra de oaspeti, iar eu m-am intors la ceramica. Ma implic profund in fieccare lucrare pe care o fac gandindu-ma ca la sfarsit, cand e gata, trebuie sa i-o arat lul Dumnezeu.

 

Unii oaspeti vin pentru ca le place ambianta pe care am creat-o. De cand ma stiu am avut pasiune pentru a pastra obiectele vechi, care eu istorie. Mi-am inceput colectia cu primele obiecte gasite in podul unei case parasite, apoi batranii cand m-au vazut ca adun lucruri vechi, au inceput sa mi le aduca sa ma ajute sa imi fac o colectie cu speranta ca astfel poate vor ajunge la muzeu. Si au ajuns in pensiunea noastra unde au parte de admiratori ca la un muzeu. Am o lampa de la o matusa din sat, din Tulghies. Copiii ei au stricat casa veche de lut si voiau sa construiasca o casa mai mare si de fapt mai noua pentru ca nu mai apreciau casa de lut in care au crescut si voiau sa-si lase amprenta si ei intr-un fel pe Pamant, asa ca au construit o casa noua, din beton. Matusa tinea lampa asta in brate si umbla de colo-colo si nu stia unde sa o puna sa fie protejata. E o lampa care se agata in cui in grinda, iar pusa pe jos nu statea drept, sticla de lampa e subtire si rara, daca se sparge nu stii cand mai poti gasi alta. Umbla matusa cu lampa in brate si eu am intrebat-o : „Da’ ce faci, matuse cu lompa?” Raspunde unul din copii sperand ca va gasi in mine un aliat: „S-o arunce ca o venit corentu’.” Dar matusa : „Lompa asta o fost cel mai de pret dar de nunta. Si ni-o vederit atatia ani. Toti din sat sa strangeau la noi in casa ca da lumina buna si la lumina ei am tors si am tasut si s-o cunoscut feciorii cu fetele de s-o insurat si s-o maritat. Cum s-o arunc?” Nu stiu cum de am indraznit atunci si am zis: „Da-mi-o mie matuse ca eu am o colectie si o sa o pun sa o vada multa lume.” Si mi-a dat-o. Si eu m-am tinut de cuvant. Mai vin vara parinti cu copiii lor si le povestesc : „uite, si bunica ta aveau asa o covata de lemn. O folosea cand facea paine” si apoi ghicitorile: „Ce crezi ca e asta? La ce crezi ca se folosea?” Imi pare ca ceea ce am creat in atelier si in pensiune atrage un anumit fel de oameni cu care imi face placere sa ma intalnesc.

Sunt unii care vor sa olareasca si eu le arat si ii ajut sa isi faca un vas al lor. Ce bucurie pe fata lor cand fac ei cu mana lor un vas. Cu totii ar trebui sa facem ceva cu mana noastra. E o satisfactie care nu se poate compara cu nimic. Cand ma gandesc imi dau seama ca duc o viata implinita. La atelier am familia langa mine. Baiatul cel mare a terminat facultatea de arte si are familia lui, dar il avem pe cel mic care ne tine tineri. Lucrez in atelier cateva ore, apoi cosesc de placere, sau sap in gradina sau greblez frunzele – ce e nevoie in functie de anotimp. Sunt seful sotiei mele , asa ca de multe ori ii dau liber si mergem in plimbari sau in drumetii impreuna cu cel mic. Spre seara se intorc si oaspetii din plimbarile lor si stam impreuna la masa si la povesti. Oameni care se vad prima data se imprietenesc pentru ca au valori comune, au fost adusi la noi de dorul dupa copilarie, apreciaza viata simpla, linistea si valorile sufletesti.

Sunt unii care vor sa olareasca si eu le arat si ii ajut sa isi faca un vas al lor. Ce bucurie pe fata lor cand fac ei cu mana lor un vas. Cu totii ar trebui sa facem ceva cu mana noastra. E o satisfactie care nu se poate compara cu nimic. Cand ma gandesc imi dau seama ca duc o viata implinita. La atelier am familia langa mine. Baiatul cel mare a terminat facultatea de arte si are familia lui, dar il avem pe cel mic care ne tine tineri. Lucrez in atelier cateva ore, apoi cosesc de placere, sau sap in gradina sau greblez frunzele – ce e nevoie in functie de anotimp. Sunt seful sotiei mele , asa ca de multe ori ii dau liber si mergem in plimbari sau in drumetii impreuna cu cel mic. Spre seara se intorc si oaspetii din plimbarile lor si stam impreuna la masa si la povesti. Oameni care se vad prima data se imprietenesc pentru ca au valori comune, au fost adusi la noi de dorul dupa copilarie, apreciaza viata simpla, linistea si valorile sufletesti.

 

Mai demult familia era mai pretuita decat acum. La noi in sat nu s-a pomenit sa se desparta o familie. Am intrebat odata : „Ce ii leaga pe oameni sa steie laolalta pana la 70-80 de ani?” „Apoi, dragu tatuchii, Bunul Dumnezau si marsu’ la biserica. Si inca ceva: noi suntem de pa vremea in care daca un lucru sa strica nu-l aruncam, il reparam.” Am inteles mai tarziu ce voia sa spuna. Din pacate consumismul le influenteaza unora toata conceptia despre viata si ajung sa trateze si oamenii din viata lor la fel ca pe obiectele la care renunta destul de usor. Dar nu-i tarziu sa ne vina mintea la cap si sa ne intoarcem la valorile crestine.

 

Am inceput sa adun case vechi: Tinerii simt nevoia sa dovedeasca ca sunt in stare de ceva si pentru ca nu au fost invatati sa pretuiasca traditia, lemnul, obiectele mostenite din generatie in generatie, darama casa veche si fac una noua. Asa ca am gasit cateva familii in aceasta situatie si am cumparat de la ei casa veche Am inceput cu o casa construita din piatra si pamant care avea nevoie de un acoperis nou, am renovat-o si am remodelat-o putin adaugandu-i si o baie si o camera in pod si am umplut-o cu obiecte vechi. A urmat o casa de lut de prin 1870 – taraneasca, joasa, cu grinzile de lemn, cu asoperisul usor lasat. Am facut mici reparatii si am zugravit-o. Aici mai avem de inlocuit podelele, dar cel mai important este ca vara e racoroasa si iarna e calduroasa datorita peretilor grosi de pamant. E o placere sa dormi in casa de lut. A treia casa e din lemn , impreuna cu un mester am demontat-o si am adus-o in gradina noastra de pe deal, unde are sansa sa mai traiasca o vreme, macar cat traiesc eu. Si eu cred ca copiii mei nu le vor strica pentru ca ii invat sa la pretuiasca. Le-am adunat in ultimii 10 ani si eu spun ca le-am salvat. Parintii datoreaza copiilor o educatie , nu o mostenire, dar daca tot lasa o mostenire, macar sa nu uitam de educatie!

 

Cand sunt in atelier si modelez imi dau seama ca si eu sunt numai un bulgare de lut in mana Marelui Olar. Caucul palmei lui Dumnezeu este cel mai sigur loc. Sunt lut care isi asteapta linistit urmatoarea etapa: framantare, modelare, slefuire, ardere. Nu stiu in ce etapa se afla vasul vietii mele, dar stiu ca atata vreme cat stau in atelierul Olarului, El se ocupa de mine. La fel fac si eu: mi-am propus sa nu las nici o bucata de lut sa iasa din atelier netransformata. Totusi lutul trebuie sa fie maleabil – nu poti modela un lut care nu este modelabil. Dumnezeu sa ne ajute sa ne lasam modelati! Daca esti a lui Dumnezeu, cum e o vorba pe la noi, cand treci prin greutati le vezi ca pe niste unelte de modelare sau slefuire si nu lasa Mesterul o presiune mai mare decat poate vasul suporta.

Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa nu ne ratacim!

Ia legatura cu noi